Despre soc

Soc

Sambucus nigra L.

Alte denumiri

Haler, hoz, iboz, scorpat, soace, sog usuclu, soc negru.

Răspândire

Socul este un copac străvechi, care a servit omului atât când era bolnav, cât şi când era sănătos. Acest copac rezistent, având aspect de arbust, creşte aproape în întreaga Europă, în Asia Centrală, atât în oraşe cât şi la ţară, în grădini sau desişuri, pe lângă ziduri, maluri de râu şi în păduri de foioase.

Istoric

Medicii Greciei şi Romei antice foloseau mai ales frunzele şi rădăcina de soc. Vechile cărţi de medicină din Anglia şi Ţara Galilor, indexul de Iremedii ale Şcolii din Salerno (sec. IX-XII) menţionau şi ele socul. Valerius Cordus (1515-1544) vorbea chiar de obţinerea uleiului din flori de soc.

Descriere

Arbust sau arbore mic, socul are o rădăcină ramificată, gri-cenuşiu în exterior. Tulpina este la început verde, după care devine verde gri, la fel ca si ramurile care cresc din ea. Tulpina are măduvă albă. Coaja ramurilor secretă răşină. Frunzele lungi, eliptice sau ovate, sunt opuse imparipenat compuse din 3-7 foliole, verde închis. Florile mici, gălbui formează inflorescenţe grupate într-o cimă, ordonate plan. Fructele mici de cca 6 mm, lunguieţe, sunt o drupă baciformă, aproape sferică sau ovată; au de obicei culoarea negru violet, strălucitor, pulpa zemoasă, roşu purpurie, şi conţin 3-5, rar doar 2, sâmburi duri, bogaţi în ulei.

Înflorire

Mai-iulie.

Părţi utilizate

În special florile, frunzele şi fructele, dar şi rădăcina şi scoarţa.

Recoltarea

Pentru recoltarea florilor se taie cimele pe timp însorit, imediat după înflorire, deoarece mai târziu se scutură foarte uşor. Trebuiesc uscate cât se poate de repede la loc aerisit, sau la o sursă artificială de căldură. Abia după uscare se desprind uşor de pe peduncul după o uşoară frecare. Altfel, se separă florile de peduncul imediat după ce au fost rupte de pe ram şi se întind în strat subţire; se usucă la umbră. Florile care după uscare devin maronii nu au nici o valoare. Frunzele, de asemenea, se usucă în strat subţire, la umbră. Fructele se recoltează în septembrie. Scoarţa verde desprinsă de la suprafaţă se recoltează primăvara sau toamna târziu, de pe ramurile puternice.

Proprietăţi speciale

Întreaga plantă are un miros aromat şi gust amar. Florile proaspete de soc au un parfum plăcut, puternic, care, după uscare, devine mai slab, dar mai aromat; gustul lor este dulceag-mucilaginos, uşor amărui, chiar uşor iritant. Coaja are un miros foarte respingător şi un gust neplăcut de buruiană, oarecum sărat. Frunzele au acelaşi miros şi acelaşi gust ca şi coaja.

Cultura

Pentru însămânţat se întrebuinţează sâmburii obţinuţi prin presarea bobițelor care se plantează pe un sol afânat. Mai simplă este însă înmulţirea prin divizarea rădăcinii; sau se pot tăia toamna lăstari ce se îngroapă 20 cm în pământ.
Din 5 kg de bobițe de soc rezultă un kilogram de bobițe uscate.

Principii active

Florile conţin eliason, un ulei volatil cu miros puternic, o substanţă azotoasă, taninuri, mucilagii, răşină, un extract bogat în azot, acid malic, alte săruri cum ar fi cele ale acidului valeric. Much şi Enz susţin că socul mai conţine un colorant roşu, ulei volatil, acid acetic, acid valeric, tanin, acid tartric, principii amare, ceară şi răşină. Frunzele conţin în special acid valerianic, un alcaloid numit sambunigrină, un glicozid, mult nitrat de potasiu şi o substanţă ce acţionează asupra metabolismului glucidelor. Simon este de părere că rădăcina de soc conţine o răşină cu efect purgativ şi vomitiv, iar scoarţa conţine un ţanin albastru, un acid instabil cum ar fi acidul vivurnic sau valeric.

In farmacii se utilizează florile şi fructele; înainte se prelucra chiar şi scoarţa şi frunzele (în afara scopurilor farmaceutice, se mai întrebuinţează rădăcina).

Utilizare

In gospodărie

Florile sunt utilizate pentru obţinerea unei băuturi răcoritoare, numită socată. Florile mai servesc la prepararea unor clătite (la fel ca cele de salcâm). În unele regiuni, florile se folosesc la aluat de prăjituri, la budincă de griș (se fierbe în ceai de flori de soc).
Din muguri de soc se prepară o salată depurativă. Fructele de soc se întrebuinţează la colorarea vinului, sucul obţinut din frunze se întrebuinţează la vopsirea în galben a pielii tăbăcite.

In medicină

Din vechime şi până astăzi au rămas renumite florile de soc, fructele coapte, frunzele, scoarţa tulpinii şi coaja rădăcinii pentru efectele lor depurative, diuretice, expectorante, purgative, pentru efectul lor emolient atunci când sunt aplicate extern (Dr. Flamm). În doze mari, devine vomitiv.
Infuzia de flori de soc stimulează transpiraţia în caz de răceală şi laringită; este folosit de asemenea ca „vehicol” pentru alte remedii expectorante, sau care stimulează transpiraţia. Extern se utilizează sub formă de pernă de ierburi, sau comprese cu infuzie, gargarism, inhalant. Sucul obţinut din rădăcină este recomandat pentru combaterea hidropiziei (Husemann).
Fructele de soc conţin pe lângă tiroxină şi fructoză, ce stimulează secreţia şi muşchii intestinali, astfel încât fructele de soc reprezintă un laxativ uşor, dar eficient, care dă rezultate bune mai ales în caz de colici.
Wiechowski a subliniat importanţa anumitor uleiuri volatile ca sudorifice. De aceea florile de soc sunt indicate în toate bolile însoţite de febră, când este necesară transpirarea, ca de pildă în caz de: gripă, reumatism al membrelor, însoţit de febră, bronşită, pneumonie în fază, incipientă etc.
Din frunze de soc se prepară un ceai sudorific, apreciat pentru combaterea răcelii, dar şi a obezităţii.
Bobițele de soc curăţă rinichii, stomacul şi se recomandă în special sedentarilor predispuşi la obezitate (H. Hertwig).

Preparate

Din flori de soc se prepară Aqua sambuci. Intră, de asemenea, în compoziţia preparatului Species ad gargarisma, Species laxantes St. Germain. Din fructe se prepară mustul de soc: Sucus sambuci inspisssatus (Sirupus s. Rob [Roob] sambuci), care, la rândul lui, intră în compoziţia preparatului Electuarium lenitivum.

În homeopatie

Socul este un remediu împotriva transpiraţiei nocturne puternice, al malariei. Tinctura mamă se obţine din flori proaspete. Se mai administrează în cazul afecţiunilor reumatice acute ale muşchilor, membrelor, al afecţiunilor renale, însoţite de retenţie de lichid la nivelul epidermei, catar al căilor respiratorii şi laringită, sau afecţiuni ale pielii, cum ar fi: bube etc.

În medicina populară

Compresele cu ceai de soc au efect analgetic şi cicatrizant asupra supuraţiilor de tot felul.
Coaja de soc este folosită în special pentru tratarea hidropiziei. Din pulberea obţinută din partea interioară a scoarţei, amestecată cu vin alb, în părţi egale, se obţine o tinctură utilizată în tratarea reumatismului, gutei, sciaticii (3-5 linguriţe pe zi).
În combaterea durerilor reumatice şi a gutei se recomandă introducerea fructelor de soc în alimentaţia zilnică.
Florile de soc sunt emoliente, diluează şi sporesc cantitatea de lapte, ameliorează durerea şi stimulează transpiraţia.
Din fructe de soc se prepară un delicios compot şi un suc foarte eficient, ambele cu efect depurativ şi care întăresc stomacul, curăţă rinichii, şi ameliorează nevralgiile.
Ceaiul de flori de soc este întrebuinţat în caz de răceli, otite, dureri de dinţi, de cap, junghiuri, senzaţie de gheară în piept, dureri de gât, amigdalită, guturai, tuse, răguşeală.

Părintele Kunzle: „Socata este o băutură răcoritoare, sănătoasă, curăţă stomacul şi sângele. Florile de soc sunt renumite pentru acţiunea lor sudorifică şi de aceea sunt recomandate de toţi medicii în tratarea răcelilor şi gripei”.

Părintele Kneipp califică ceaiul de soc „cel mai simplu depurativ”. Tot el recomandă soliştilor vocali un gargarism din decoct de fructe de soc şi miere. Se amestecă o lingură plină din acest amestec într-un pahar cu apă şi se face gargară de câteva ori pe zi. Ceaiul de rădăcină de soc administrat în caz de hidropizie este un remediu fără egal, având în vedere rapiditatea cu care declanşează eliminarea apei din ţesuturi.

Mod de preparare

Autor: Eugen Fischer